Când se mărită Fata Tatei…

Visăm de mici la ziua aceea în care vom fi frumoase precum prinţesele din
poveşti. Când vom avea o sală de bal numai a noastră şi toată lumea ne va privi
cu admiraţie, cu puţină invidie poate şi sperăm noi… cu bucurie. E ziua noastră,
aceea când bărbatul pe care îl iubim spune lumii întregi: “Iat-o pe aleasa
sufletului meu. Iat-o pe cea cu care vreau să trăiesc până când moartea ne va
despărţi.” Ne tremură inima făcându-ne planuri, ne pierdem liniştea şi nopţile
plănuind cum o să fie. Abia aşteptăm să părăsim casa părintească, în toate
felurile: cu arme, cu bagaje, cu numele, în fapt. Dar ce lăsăm în urmă? Înainte
de a ieşi pe uşă pentru a pleca spre Starea Civilă sau spre Biserică, ne amintim
să privim înapoi? Iată câteva poveşti ale unor mirese, despre taţii lor, în ziua
cea mare.


“Eu şi sora mea suntem printre cei mai norocoşi şi fericiţi copii din lume.
Avem nişte părinţi minunaţi, care au ştiut să ne educe şi care ne-au oferit
absolut totul, chiar şi atunci când simţeau că nu mai fac faţă problemelor, au
avut grijă să nu avem habar de ele. Ţin minte că la nunta surorii mele tata a
plâns. Atunci am râs de el pentru că este genul de bărbat „mămos”… Eram prea
mică să realizez ce simţea el de avea aşa o reacţie. Dar dacă eu cu asta am
rămas cel mai clar întipărit în memorie de la nunta surorii mele, înseamnă că
m-a marcat. La nunta mea, când am apărut îmbrăcată în mireasă, s-a aşezat brusc
pe scaun, şi-a pus cotul pe masă, barba sprijinită în palmă şi … m-a privit
… lung … simţeam că nu mai suport acea privire … zâmbeam şi mă uitam la
el, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Expresia lui din momentul ăla nu o s-o
uit niciodată. I se mărita şi fiica cea mică … parcă ar fi rămas singur pe
lume, aşa se uita la mine … parcă mă ruga din priviri să nu „plec” şi eu, cu
toate c ă eu „plecasem” de mult. Preţ de câteva momente (care mie mi se părea că
nu se mai termină ) am „vorbit” din priviri. Mi-am înghiţit nodul din gât şi
l-am întrebat „îti place? cum arăt mireasă?” fără să realizez că mai răsuceam şi
eu puţin cuţitul în rană. Mi-a răspuns cu vocea stinsă „daaa, eşti frumoasă,
tată! … foarte frumoasă …” , s-a ridicat, a venit la mine să mă sărute pe
frunte (obicei pe care noi doi îl avem de fiecare dată când ne vedem sau ne
despărţim), apoi a plecat spre dormitor închizând uşa după el. Avea umerii
lăsaţi, mersul prea încet şi capul plecat. Parcă îmbătrânise brusc. În spatele
meu a venit mama: „lasă-l puţin singur mamă … îi e greu …”. Am vrut să intru
după el dar am realizat că i-ar face şi mai rău să merg să-l îmbrăţişez. Mi-am
aprins o ţigară, tremuram de emoţie… În câteva minute tata a ieşit din dormitor
şi a venit vesel la mine: „Măi, tată, dar mirele tău nu mai vine?” … dragul de
el!!! Asta este amintirea mea cea mai dragă de la nunta mea. Amintire pe care nu
are ce să mi-o şteargă pentru nimic în lume! În plus, am şi o fotografie de la
petrecere în care fotograful a surprins exact momentul în care tatăl meu mă
săruta din nou pe frunte. Mi se pare atât de dulce acea imagine: tatăl
sărutându-şi fiica-mireasă pe frunte … ce poate fi mai frumos şi mai plin de
duioşie?”(Dina)


“Încă nu m-am măritat dar locuiesc cu prietenul meu. Când am început să îmi
iau din haine, să mă mut la iubitul meu, tata se uita la mine, se uita la dulap,
se mai uita la mine şi apoi la dulap, preţ de vreo cinci minute. Apoi a zis: „-
Auzi, tată, da’ tu ai unde să le pui acolo? Mai bine mai iei mai încolo nu le
lua şi tu pe toate, să nu vă aglomeraţi cu bagaje inutile! Măcar alea de iarna
lasă-le aici!”. Mi-am dat seama cât îi vine de greu să vadă că plec din casă aşa
că mă aştept ca la nuntă să plângă mai mult ca mama”.
(Gina)


“În noaptea dinaintea nunţii am stat cam o oră cu tata afară, în foişor şi am
vorbit despre viitor. Cred că simţea nevoia unui soi de “rămas bun”, chiar dacă
eu şi iubi locuiamîmpreună de ceva ani. A fost frumos, liniştitor, un moment
doar al nostru, aşa cum am obişnuit să avem toată viaţa. În ziua nunţii am ştiut
că-i va fi greu. Când m-a văzut îmbrăcată în rochie de mireasă a rămas mut…
Lacrimile i s-au prelins pe obraji, aşa, în tăcere totală.  Apoi şi-a
revenit brusc, a venit spre mine m-a luat în braţe şi m-a sărutat pe frunte şi
mi-a zis aproape urlând: ce frumoasă eşti, mireasa tatei! Mi-au dat lacrimile,
dar am rezistat cu stoicism. Momentul critic a fost când am ieşit din curte… a
început să plângă aproape zgomotos… N-am stiut ce altceva puteam face decât să-l
iau în braţe, ca pe un copil firav!” (Laura)


“Tata a fost topit tot de emoţie. De la momentul când m-a auzit spunând un
„da” pierit la primărie, apoi când m-a zărit mireasă, când a dansat cu mine…
l-am simţit atât de emoţionat şi atât de fericit că se mărită „sufletul lui” cum
nu prea l-am văzut în alte ocazii. Tot ce mi-a spus e că lucrul cel mai
important e să ne înţelegem, eu cu omu’ meu.” 
(Mara)


 Ce puteţi
face?

 
 Înainte de ziua cea mare: Petreceţi un
timp cu părinţii dumneavoastră. Dacă aţi avut o relaţie bună cu ei, amintiţi-vă
de vremurile frumoase, de copilărie, de Crăciunuri. Scoateţi albumele vechi din
sertar şi oferiţi-vă ocazia să vă bucuraţi de anii pe care i-aţi petrecut
împreună. Dacă aţi avut o relaţie furtunoasă, acum e un bun prilej să lăsaţi
deoparte supărările şi orgoliile.


În ziua nunţii: Rezervaţi-vă câteva minute înainte de a pleca spre biserică.
Mulţumiţi-le pentru ce au făcut pentru dumneavoastră şi pentru tot ce vor mai
face. Spuneţi-le că-i iubiţi. Deşi poate părea anacronic, cereţi-le
binecuvântarea, înainte de a ieşi din casă. Şi pentru dumneavoastră şi pentru ei
va fi mai uşor să plecaţi după acest scurt ritual de trecere. În timpul
petrecerii asiguraţi-vă că si ei sunt mulţumiţi şi că se simt bine.


După plecarea tuturor oaspeţilor, mulţumiţi-le încă o dată că au fost alături
de voi. Stabiliţi o întâlnire în familie, pentru o dată cât mai apropiată. Asta
îi va face să nu se simtă abandonaţi.


Îmbrăţişaţi-vă părinţii.

S-ar putea să-ți mai placă și Mai multe de la același autor

Lasă un răspuns

Adresa dvs. de e-mail nu va fi publică.