Cum am devenit personaj de roman

Mi-am inchipuit de multe ori ca toate povestile pe care le-am trait
in trecutul indepartat ar putea alcatui candva miezul unui roman – o carte in care
as putea sa inchid in cuvinte infinite clipe dintr-un trecut zbuciumat, care a
stat intotdeauna, sub o forma sau alta, sub semnul dragostei. Am facut adesea
scenarii in mintea mea, despre inceputuri si finaluri posibile ale romanului
care ar fi trebuit sa fie unicul si marele roman al existentei mele. Niciodata
nu am dus insa la bun sfarsit gandurile creatoare. Si asta, din cauza unui
sentiment ambiguu, amestec de superstitie si teama de ceea ce ar putea dezvalui
cuvintele, dincolo de cateva sute de pagini frumos slefuite de o minte ascutita
si capabila sa ascunda esentialul. Ceva din mine nu a vrut sa treaca niciodata
de bariera cuvintelor.


Am trait mult sau poate prea putin din preaplinul pe care viata mi l-a pus
inainte-mi, insa niciodata nu am simtit acut nevoia de a transmite si altora
ceea ce traiesc. Cel putin nu in modul acesta brut, al unei povesti de dragoste
sirpoase, puse pe hartie pentru cititori dornici de evadare din cotidian. E
drept ca uneori transform in cuvinte experiente ciudate ale fiintei mele. Stiu
foarte bine, din experienta lecturii, ca scrisul inseamna impartasire,
indiferent cui ii este sau nu adresat. Insa intotdeauna am avut sentimentul ca
daca as scrie un roman, as face-o mai mult pentru mine insami si, poate, pentru
cei cativa oameni, putini, care mi s-au perindat prin viata, lasandu-si fiecare
in urma propriile randuri, scrise intr-o fila imaginara. Asadar, am decis doar
pentru mine, intr-o buna zi, ca povestea se va scrie de la sine si ca momentul
transformarii ei in fictiune pura nu este decat o chestiune de timp, asupra
careia nu are rost sa meditez prea mult. Nu m-am gandit niciodata insa, ca s-ar
putea ca altcinvea, la un moment dat, sa aiba aceleasi ganduri, intr-un alt colt
de univers. Nu m-am gandit ca, fara sa vreau, s-ar putea sa fiu eu insami
personaj in romanul vietii altcuiva…



Minunea s-a intamplat cu cateva zile in urma. O veche prietena m-a sunat sa
imi impartaseasca fascinatia pe care i-o produsese descoperirea unei carti. Mi-a
povestit in cuvinte putine cum ii cazuse in mana un roman la a carui lansare
ajunsese din pura intamplare. O fascinasera cuvintele vrajite ale autorului,
care era prezent la lansare si care avea o privire bizara  nuante stranii de
caprui venite parca din incaperile visinii si verzi si violete prin care se
perindau personajele cartii. Au fost de ajuns cateva cuvinte ca sa stiu. Cineva,
un om din trecut, pe care nu-l pusesem pe lista posibilelor mele personaje, mi-a
luat-o inainte. Am citit pe nerasuflate cartea, cautand acel nu stiu ce, care sa
ma faca sa inteleg. De ce eu? De ce viata mea, printre atatea altele in care se
amestecase el in trecut, fara ca eu sa ii cer asta, trebuia sa fie cea
transformata in cuvinte?


Am simtit un fel de revolta surda, a omului care se simte descoperit in fata
semenilor, fara voie, cu toate ca nimeni nu avea cum sa stie ca personajul
romanului sunt eu. M-a cuprins insa o liniste amagitoare si un fel de consolare
ciudata la gandul ca, de fapt, cu totii suntem personaje in romanele nescrise
ale celor din jur. Uneori destinul ne ofera experiente uluitoare pe care le
lasam sa treaca pe langa noi, inconstient. Se intampla sa devenim, fara sa vrem,
protagonisti ai unor opere reale, ale altora, inainte sa fim protagonistii
propriului roman.


 Zona artelor
Carti, filme, televiziune … si alte genuri de
arta.


 Bloguri
Online

S-ar putea să-ți mai placă și Mai multe de la același autor

Lasă un răspuns

Adresa dvs. de e-mail nu va fi publică.