Se intampla sa devenim, fara sa vrem, protagonisti ai unor opere reale, ale altora
Mi-am inchipuit de multe ori ca toate povestile pe care le-am trait in trecutul indepartat ar putea alcatui candva miezul unui roman – o carte in care as putea sa inchid in cuvinte infinite clipe dintr-un trecut zbuciumat, care a
stat intotdeauna, sub o forma sau alta, sub semnul dragostei. Am facut adesea scenarii in mintea mea, despre inceputuri si finaluri posibile ale romanului care ar fi trebuit sa fie unicul si marele roman al existentei mele. Niciodata nu am dus insa la bun sfarsit gandurile creatoare. Si asta, din cauza unui sentiment ambiguu, amestec de superstitie si teama de ceea ce ar putea dezvalui cuvintele, dincolo de cateva sute de pagini frumos slefuite de o minte ascutita si capabila sa ascunda esentialul. Ceva din mine nu a vrut sa treaca niciodata de bariera cuvintelor.
Am trait mult sau poate prea putin din preaplinul pe care viata mi l-a pus inainte-mi, insa niciodata nu am simtit acut nevoia de a transmite si altora ceea ce traiesc. Cel putin nu in modul acesta brut, al unei povesti de dragoste siropoase, puse pe hartie pentru cititori dornici de evadare din cotidian. E drept ca uneori transform in cuvinte experiente ciudate ale fiintei mele. Stiu foarte bine, din experienta lecturii, ca scrisul inseamna impartasire, indiferent cui ii este sau nu adresat. Insa intotdeauna am avut sentimentul ca daca as scrie un roman, as face-o mai mult pentru mine insami si, poate, pentru cei cativa oameni, putini, care mi s-au perindat prin viata, lasandu-si fiecare in urma propriile randuri, scrise intr-o fila imaginara. Asadar, am decis doar pentru mine, intr-o buna zi, ca povestea se va scrie de la sine si ca momentul transformarii ei in fictiune pura nu este decat o chestiune de timp, asupra careia nu are rost sa meditez prea mult. Nu m-am gandit niciodata insa, ca s-ar putea ca altcineva, la un moment dat, sa aiba aceleasi ganduri, intr-un alt colt de univers. Nu m-am gandit ca, fara sa vreau, s-ar putea sa fiu eu insami personaj in romanul vietii altcuiva…
Minunea s-a intamplat cu cateva zile in urma
O veche prietena m-a sunat sa imi impartaseasca fascinatia pe care i-o produsese descoperirea unei carti. Mi-a povestit in cuvinte putine cum ii cazuse in mana un roman la a carui lansare ajunsese din pura intamplare. O fascinasera cuvintele vrajite ale autorului, care era prezent la lansare si care avea o privire bizara nuante stranii de caprui venite parca din incaperile visinii si verzi si violete prin care se perindau personajele cartii. Au fost de ajuns cateva cuvinte ca sa stiu. Cineva, un om din trecut, pe care nu-l pusesem pe lista posibilelor mele personaje, mi-a luat-o inainte. Am citit pe nerasuflate cartea, cautand acel nu stiu ce, care sa ma faca sa inteleg. De ce eu? De ce viata mea, printre atatea altele in care se amestecase el in trecut, fara ca eu sa ii cer asta, trebuia sa fie cea transformata in cuvinte?
Am simtit un fel de revolta surda, a omului care se simte descoperit in fata semenilor, fara voie, cu toate ca nimeni nu avea cum sa stie ca personajul romanului sunt eu. M-a cuprins insa o liniste amagitoare si un fel de consolare ciudata la gandul ca, de fapt, cu totii suntem personaje in romanele nescrise
ale celor din jur. Uneori destinul ne ofera experiente uluitoare pe care le lasam sa treaca pe langa noi, inconstient. Se intampla sa devenim, fara sa vrem, protagonisti ai unor opere reale, ale altora, inainte sa fim protagonistii propriului roman.
Despre emotii mai poti citi
Cum putem interpreta desenele copiilor si ce emotii se pot ascunde in spatele lor
Dezvoltarea inteligentei emotionale ale copilului: de ce este esentiala pentru fericirea sa
